Stefanis Lupu - Personal Site

O ZANUTA CAM PROSTUTA

Copiii minune ai teatrului “Odiseu”  Fără exagerare, este o performanţă, mai ales în plan artistic, ceea ce face Ştefanis Lupu cu teatrul său “Odiseu”,

deoarece piesele destinate copiilor sunt în mare măsură şi o incursiune în domeniul esteticii artei dramatice.

Centrul de artă dramatică “Kubart” din care face parte teatrul “Odiseu” devine un veritabil  creuzeut al descoperirii şi formării tinerelor talente, ceea ce este un imens câştig pentru viaţa culturală a oraşului Târgovişte.

      În plus, prin practicarea artei dramatice, sub îndrumarea regizorului şi actorului Ştefanis Lupu, chiar dacă nu sunt conştienţi de acest fapt, copiii ating, prin repetarea textului dramatic, prin jocul lor de scenă, starea de catharsis, ceea ce duce la umanizarea conştiinţei micilor interpreţi, efect  obţinut prin munca asiduă şi răbdarea lui Ştefanis Lupu. Putem spune că, luna trecută, copiii actori ai lui Ştefanis Lupu, mă refer la cei mai mici, au fost cu toţii personajele principale a două premiere: una cu piesa “O zânuţă cam prostuţă“ de Marilena Dumitrescu, cealaltă cu piesa “Când jucăriile spun pa!” de Sânziana Popescu. Dacă prima piesă este o minicomedie, unde autoarea exploatează excelent polisemantismul cuvintelor, din limba română, dovadă a faptului că se poate scrie teatru de calitate, pentru copii, în cea de-a doua piesă avem magistral pus accentul pe dimensiunea sentimental-moralizatoare a universului copilăriei.

       Oricum, amândouă autoarele, prin felul cum şi-au structurat textul dramatic, s-au dovedit fine cunoscătoare a psihologiei copilului, dar şi al modului dimensionării şi reprezentării scenice a imaginarului specific vârstei celor până la împlinirea a 15 ani. În ambele spectacole, regia şi scenografia, aceasta din urmă minimalistă, au fost semnate de Ştefanis Lupu, sunetul şi luminile fiind asumate de Ştefan Braşoveanu, Casian Ciurezu şi George Mocanu. De remarcat faptul că lumina şi sunetul au fost inteligent folosite încât nu numai că au fost în concordanţă cu fiecare scenă din piesele de teatru respective, dar au fost şi suportul necesar pentru crearea atmosferei emoţionale ca suport al gesticii micilor actorii, astfel încât au creat legătura necesară dintre actori şi spectatori.

       Copiii au fost, fiecare, buni interpreţi ai rolurilor ce le-au revenit. Unii dintre ei, prin felul cum au jucat, îţi sugerau similitudini cu alţi copiii actori, ce merg până la similitudini cu vedete din lumea filmului, deoarece tot ce deosebeşte teatrul de film nu este decât caracteristica spaţiului în care se desfăşoară acţiunea, în rest, jocul actoricesc fiind practic subordonat aceleiaşi identităţi interpretative. Astfel, prin felul cum s-a mişcat în scenă, Melania Anghel te duce cu gândul la Shirley Temple, Antonia Anistoroae, la celebra Judy Garland sau Natalie Portman din “Leon”, film realizat în 1994. Desigur, un viitor destin de actriţe profesioniste va depinde nu doar de voinţa lor, ci şi de cea a părinţilor. Dar, în fine, acesta este un aspect poate prematur de adus în discuţie.

       În rest, toţi ceilalţi copii actori au fost splendizi , fiecare în rolul său, fiecare copil încercând să-şi creeze în scenă propriul personaj, deoarece a da viaţă unui personaj nu înseamnă doar intervenţia profesionistă a regizorului Ştefanis Lupu, mai înseamnă şi recursul la imaginţia copilului actor, la stimularea acesteia pe scenă din clipa când copilul devine gazda mentală a personajului imaginat de autorul dramatic. De asemenea, din momentul în care  copilul actor urcă pe scenă, fie că repetă, fie că efectiv joacă în timpul premierei, se declanşează, chiar inconştient, memoria afectivă a copilului. Or, aici intervine regizorul, iar Ştefanis Lupu a ştiut să modeleze, combinând abil, atât nivelul imaginaţiei copilului actor, cât şi sensibilitatea acestuia însumată în memoria afectivă a acestuia.

       Rezultatul, profesional, s-a văzut în felul cum copiii şi-au asumat interpretarea personajelor. Practic, prin felul cum au fost îndrumaţi de către Ştefanis Lupu, s-a văzut foarte clar că toţi copiii actori, care s-au urcat pe scenă, nu s-au jucat cu personajele ce le-au revenit, ci pur şi simplu au jucat personajul, în sensul perfecţionist al interpretării. În “O zânuţă cam prostuţă“ distribuţia a fost asumată de KARINA BĂNARU - IRINA, MIRUNA NIŢĂ - O ZÂNUŢĂ CAM PROSTUŢĂ,  RADU IORDACHE -ZÂNEL, DIANA DUMBRAVĂ –ZÂNUŢA, RICHARD LUŢESCU- MIHAI  (băiatul cu mingea sub tricou), TOMAS VOICULESCU - DAN (băiatul cu mingea), ALEXANDRU PĂUNESCU - SORIN,  ALEXIA VOICU- ANDREEA (fata fiţoasă),  MELANIA ANGHEL -COPILUL STRĂZI. În “Când jucăriile spun pa!” distribuţia a fost asumată de: ANTONIA EDU - PĂPUŞA BARBIE, YASMINE MUREŞAN - PĂPUŞA FĂŢARNICĂ, KEVIN MATCABOJĂ - MOTOCICLISTUL, IUSTIN GRIGORAŞCU - COPILUL STRĂZII, MILEA ALEX – URSUL, ANTONIA ANISTOROAE - GENERALUL, DELIA MĂDĂRAN - RAŢA, ELISA COMAN - ŞORICELUL, JULIA COMAN - COPILUL STRĂZII, ALEXANDRA SIMIONESCU - ZÂNUŢA, MELANIA PETRESCU - ZÂNUŢA.

            În final, putem spune că am asistat la două piese de teatru, asumate, ca joc de scenă, de copiii minune ai teatrului “Odiseu”, dar şi de părinţii... geniali ai acestor copii, geniali doar şi pentru simplul fapt că i-au îndrumat către teatru, ceea ce înseamnă enorm atât în plan afectiv, cât şi în cel al culturii de scenă.


Mircea COTÂRŢĂ

Ești aici: Spectacole TOATE SPECTACOLELE SPECTACOLE REGIZATE O ZANUTA CAM PROSTUTA