Stefanis Lupu - Personal Site

Tavalugul nemilos al absurdului

Tăvălugul nemilos al absurdului
    De fiecare dată regizorul Stefanisi Lupu îşi încântă publicul cu punerile sale în scenă ce transgresează la modul sublim realitatea

scenică, inclusiv cea ficţională specifică fiecărui autor dramatic abordat. De data aceasta, săptămâna trecută, sâmbătă, 21 decembrie, regizorul Stefanis Lupu a prezentat publicului târgoviştean montarea piesei “Rinocerii” de Eugen Ionescu. Ceea ce este cu adevărat formidabil în tot ceea ce face acest tânăr regizor este faptul că reuşeşte, folosind adolescenţi, neprofesionişti, să-i ridice la standardele de exigenţă profesională ce poate încânta orice om de teatru, atât profesionist, cât şi amator. Există între regizor şi elevii săi un spaţiu de empatie perfectă finalizat într-un concret al semnificativului la nivel de simbol. Fie că abordează repertoriul clasic, cum a fost de exemplu ultima reprezentare din Goldoni, fie că abordează repertoriul modern, cum este cazul piesei lui Eugen Ionescu, de fiecare dată regizorul Stefanis Lupu reuşeşte să modeleze talentul înnăscut al elevilor săi, încât aceştia din urmă reuşesc să realizeze un spaţiu spiritual paideumatic între ei şi spectatori. Desigur, există şi acea notă de originalitate specifică regizorului care intervine atât la nivel de scenografie, cât şi de dirijare a gesticulaţiei tinerilor actori. Este, de exemplu, cazul celei mai recente reprezentări, “Pălăvrăgeala femeilor” de Goldoni, unde regizorul a reuşit să creeze un spaţiu vizual în care a combinat elemente de teatru Renascentist, Manierist şi Modern. Dar, revenind la piesa lui Eugen Ionescu, încă o dată Stefanis Lupu îşi exercită propensiunea sa pentru ajustarea simbolisticii teatrului absurd al lui Eugen Ionescu. Revenind la jocul în sine al actorilor, se remarcă o perfectă aplicativitate a teoriei, în domeniul teatrului, concepută de către Constantin Stanislavsky şi a urmaşului său spiritual, Lee Strasberg. Desigur, ar trebui punctat şi faptul că Stefanis Lupu este perfect capabil să adapteze la realitatea intelectuală şi de mentalitate a tinerilor săi actori teoriile din domeniul teatrului vehiculate de către una dintre ultimele mari teoreticiene, Stella Adler. Stefanis Lupu are măiestria tipică unui adevărat pigmalion al caracterelor. Preia practic materialul uman brut şi-l modelează având întotdeauna în vedere principalul scop: jocul scenic al tânărului actor să transmită publicului, la modul perfect, semnificaţia intrigii dramatice. Indicaţiile regizorale sunt în aşa fel concepute, încât, după un lung şir de repetiţii, după ce actorul, în prealabil, se obişnuieşte cu spaţiul oarecum restrictiv al scenei, acesta, prin jocul actoricesc în sine, devine simbolul viu al semnificaţiei morale materializate prin personaj. Distribuţia pentru “Rinocerii” lui Eugen Ionescu a fost destul de mare. Cincisprezece personaje, ceea ce a însemnat cincisprezece actori, chiar şi cei care au fost titularii unor roluri secundare reuşind să-şi individualizeze jocul de scenă, prin prisma personalităţii sale, încât practic s-a realizat una dintre acele rare minuni ce au loc numai pe scenă: fiecare actor a devenit prin personajul său, indiferent de durata interpretării, practic, un personaj efemer. Ceea ce au reuşit toţi la modul strălucitor a fost să eternizeze efemerul. Se ştie că pictura este arta culorilor, muzica este arta sunetelor, dansul este arta mişcării, arhitectura este arta volumelor. Teatrul este în realitate suma tuturor acestor arte pe care le materializează prin dicţia actorului, prin felul cum îşi mişcă trupul în spaţiul limitat fizic al scenei, prin mimica sa, prin scenografia mai mult sau mai puţin stilizată. Dar spre deosebire de celelalte arte, fără a uita cinematografia, chiar dacă este prizonierul propriului său spaţiu material, teatrul este cel care transmite o perfectă empatie între actor şi spectatori, pe de o parte, între regizori şi spectatori, prin intermediul actorului.
    Revenind la actorii care au dat viaţă piesei lui Eugen Ionescu, nu putem spune că unul a fost mai perfect decât celălalt, deoarece, prin jocul lor de scenă, prin gestica lor, prin modulaţiile vocii, prin mimică, au reuşit împreună să creeze un spaţiu spiritual ce a permis spectatorilor să se desprindă pentru câteva momente de banalitatea cotidianului. Daria Lupu, poate că nici n-ar mai fi nevoie de argumente, a dovedit, prin modul cum şi-a creat personajul, că tinde din ce în ce mai mult către actorul total, perfect. Întrupează femeia care trăieşte perfect de bine în banalitatea existenţei sale cotidiene, este perfect adaptată la acest mod de viaţă. Universul său sufletesc şi mental se reduce la existenţa unei pisici a cărei moarte provocată de rinoceri se transformă într-o adevărată tragedie individuală la nivel de condiţie umană. Ionuţ Alexandru Anghelescu creează personajul emotiv, bâlbâit, ce încearcă să-şi înţelegă propriul său rost în cadrul complex al interferenţelor indivi-dualităţilor umane. într-o oarecare măsură este un egoist, are un singur prieten pe care-l păstrează nu din motive altruiste, ci din unicul scop de a avea cu cine comunica în interiorul unei lumi personale caracterizată mai mult prin solitudine. Adrian Ion creează acel personaj profund uman, puţin indiferent faţă de ceea ce constituie universul banalităţilor vieţii. Noutatea constă în faptul că, spre deosebire de piesa lui Ionescu, Berenger, întrupat de Adrian Ion, nu are o mână, mână care în mod miraculos este materializată fizic la sfârşitul piesei, când, copleşit de realitatea rinocerică, preferă gestul sinuciderii, gest care totuşi vizual nu este concretizat în spaţiul scenic, este suge-rat, este lăsat într-o anumită stare de nefinalizare, spectatorului lăsându-i-se libertatea de a crede orice, în conformitate cu propria sa stare de spirit şi propriul său caracter. Practic, aceasta este una dintre faţetele măiestriei regizorale ale lui Stefanis Lupu. Radu Alexandru este una dintre surprizele plăcute, practic - una dintre finalizările perfecţiunii regizorale ale lui Stefanis Lupu. Logicianul creat de Radu Alexandru este un tip rigid, absurd, rupt de realitatea în care trăieşte, dar perfect adaptat la acea realitate artificială pe care şi-a construit-o bazându-se pe o gândire logică ce sfidează realitatea înconjurătoare. De asemenea, trebuie remarcat şi jocul de scenă al lui Casian Ciurezu. Chiar machiajul, costumaţia, în afară de faptul că su-gerează specimenul uman tipic franţuzesc, vin să completeze un ca-racter de o altă factură egoistă, resemnat, care nu doreşte decât să-şi găsească un loc al său în lume şi în propria sa viaţă, unde să nu fie prea mult deranjat. În felul său este la fel de absurd ca şi logicianul. Ca şi acesta, devine până la urmă rinocer. Trebuie scos în evidenţă şi jocul de scenă al Elenei Bălan, fiica băcănesei. Este splendid faptul că a reuşit, debutantă fiind, prin felul cum s-a mişcat în scenă, să umple întreg spaţiul, să capteze atenţia, să transforme pentru câteva clipe un personaj secundar prin ridicarea acestuia la un provizoriu rang de personaj principal. Gestica, inflexiunile vocii, modul în care ştie să folosească obiectele, practic dându-le semnificaţie de un anumit tip social, totul scoate în evidenţă faptul că Elena Bălan este aptă, desigur, după ani de muncă serioasă, să devină actriţă profesio-nistă. Elena Bălan a reuşit să materia-lizeze personajul tipic al franţuzoaicei ce trece fără probleme prin viaţă, capabilă se se adapteze circumstanţelor. Este vioaie, este simpatică, este minionă, dar este capabilă, cu vocea sa, să umple spaţiul fizic al sălii. Este capabilă să creeze un personaj viu, este capabilă de transgresarea statutului de personaj de recuzită. Practic, aşa cum a jucat pe scenă, a dovedit că poate fi prin sine însăşi începutul unei speranţe în spaţiul spiritual atât de dificil al teatrului. Pe scurt, Elena Bălan a fost capabilă să dea consistenţa necesară personajului creat de ea. Trebuie remarcată şi Denisa Tudorache, care a conferit concretul necesar personajului său, scoţând în evidenţă tot ceea ce este mai tipic pentru o bătrână doamnă care deja trăieşte într-o lume ai ei, incapabilă să vadă schimbările, dar foarte propensivă cu dialogul ce frizează absurdul, promovat de Logician. Practic, indiferent că rolul deţinut s-a întins pe spaţiul câtorva minute sau pe cel al câtorva zeci de minute, trebuie să îi amintim pe Mihnea Găişteanu, Maria Pârvu, Maira Braşoveanu, Irina Radu, titulari ai unor roluri secundare, dar care, prin felul cum s-au mişcat în scenă, au umplut imaterialitatea spaţiului spiritual al piesei lui Eugen Ionescu. Să nu uităm nici de Ioana Oană, ce dă materialitate perso-najului feminin care respinge din start tot ceea ce bruiază percepţia sa intelectuală despre lumea în care trăieşte. Ioana Oană creează personajul frecvent al zilelor noastre, închistat, poate de o altă factură decât Logicianul, decât Jean, decât doamna bătrână, dar la fel de absurd în gândire ca şi ceilalţi. Pe scurt, jocul actorilor a fost aşa de echilibrat încât s-a realizat, dacă e să ne referim prin folosirea unui termen muzical, o adevărată armonie şi, chiar fără exagerare, o simfonie a mimicii şi gesticii perfect echilibrată, încât piesa, prin jocul de scenă, se constituie într-un tot unitar. 
    Nu vom cunoaşte niciodată, la modul aprioric, care va fi destinul acestor adolescenţi, dar aşa cum au jucat pe scenă, dincolo de faptul că au dovedit că sunt capabili să perceapă mesajul estetic al indicaţiilor regizorale ale lui Stefanis Lupu, putem afirma că aceşti adolescenţi sunt talente care prin repetiţia exerciţiului dramatic pot deveni, dacă soarta le va permite, actori în adevăratul sens al cuvântului. Unii sunt la început de drum, alţii au ales calea teatrului pentru a învăţa arta socializării, dar sunt câţiva care deja promit mai mult decât se poate vedea la o primă aruncătură de ochi. Este cazul Dariei Lupu, care în Goldoni a fost perfectă, reuşind să umple scena doar prin simpla sa prezenţă fizică, prin modul cum s-a mişcat, prin felul cum a mers în interiorul spaţiului descriptiv al scenei, şi toate aceste performanţe - fără să scoată un cuvânt. Este remarcabilă perfecţiunea mimicii, a gesticii sale. În piesa lui Eugen Ionescu, Daria Lupu şi-a individualizat personajul, iar prin gestica şi inflexiunile vocii a reuşit să scoată în evidenţă întreaga tragedie a unui tip feminin universal valabil. Daria Lupu a reuşit să puncteze, fără niciun fel de exagerare de gest, fără niciun fel de amplitudine de voce, tragismul unei vieţi care şi-a limitat universul perceperii sentimentelor la nivelul unui patruped. Daria Lupu a creat tipul de femeie incapabilă să găsească un corespondent spiritual sau sentimental dincolo de limitele pe care şi le-a impus, în cadrul unei vieţi personale ce nu iese din spaţiul restrictiv al cartierului în care îşi duce existenţa. Dacă, în Goldoni, Daria Lupu a fost un simbol al solitudinii manifestată prin indiferenţa complezentă, ironic atutidiţional, în Eugen Ionescu, Daria Lupu este materializarea unei tragedii ce se regăseşte între multe dintre individualităţile ce populează cotidianul. De asemenea, Adrian Ion reuşeşte să materializeze tipul de personalitate care, deşi acceptă absurdul cotidian, refuză spiritual să se contopească în marea masă a existenţelor absurde, absurde prin faptul că, pentru a supravieţui, îşi creează un univers propriu, fără să realizeze că prin acest univers propriu frizează chiar esenţa absurdităţii ce duce la uniformizare şi distrugere. Absolut toate personajele create de ceilalţi actori devin, aceasta fiind practic măiestria individuală a artei lor actoriceşti, un simbol în sine al resemnării şi contopirii în absurdul ce dezagregă individualitatea, personalitatea.  Practic, rinocerii lui Eugen Ionescu suntem noi, fiecare dintre noi, fără să ne dăm seama. Numai prin faptul că ne considerăm deţinătorii unui anumit tip de adevăr pe care îl absolutizăm, noi suntem chiar rinocerii lui Eugen Ionescu. 
    În final, trebuie admirată tăria de caracter, voinţa de a răzbi prin viaţă a actriţei Lorelai Alberta Moşneguţ, care,  în ciuda gravelor dizabilităţi fizice, a creat acel personaj ionescian prin care a completat ansamblul piesei. Reuşita sa se datorează colectivului de actori din care face parte, dar şi regizorului Stefanis Lupu.
    Rinocerii lui Eugen Ionescu, piesă regizată de Stefanis Lupu, poate fi considerată, prin felul cum a fost montată, un câştig pentru viaţa spirituală a bătrânei doamne, Târgoviştea, dar şi un succes în plan estetic pentru însuşi regizorul Stefanis Lupu.

Mircea COTĂRŢĂ

Ziarul Dambovita

Marti 21 decembrie 2013


Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Ești aici: Despre mine ZIARE Tavalugul nemilos al absurdului