Stefanis Lupu - Personal Site

LIVADA CU NUCI

 Fragment din volumul în curs de apariție 101 trăznăi,

LIVADA CU NUCI

Nu pot spune că sunt înnebunit după nuci, mănânc rar cu sare și pâine sau în cozonac, dar niciodată mai mult de șaptezeci, pentru că atât am

constatat, cu tristețe, că poate mânca un copil de vreo treisprezece anișori. Atât aveam eu când de voie, de nevoie, a trebuit să mănânc toate nucile pe care reușisem să le culeg cu un bun amic dintr-un nuc secular, eu șaptezeci și el șaizeci, pentru că era mai sfrijit decât mine.

Plictisiți de arșița soarelui, am hotărât să ne aventurăm într-o livadă cu nuci ce aparținea avutului obștesc denumit C.A.P. (cooperativa agricolă de producție). Și cum totul trebuia să iasă ca la carte, eu am luat un sac, iar el un sac, toate bune și frumoase, dar pe la jumătatea drumului am constatat că uitasem să luăm elementul de bază ce ajută la recoltatul nucilor, ”jordia”, un băț lung cu care să lovim nucul.

          Brusc ne-a dispărut elanul și cum mergeam noi dezamăgiți, muza inspirației m-a lovit: Gata, știu, trecem pe la nea Radu și luăm o jordie! Nea Radu fiind un unchi de-al meu care stătea aproape de livadă, recunoscut în sat drept un mare mâncător de nuci. Zis și făcut, ajungem la poartă și începem să strigăm politicos. Nea Radu!  Nea Radu! Dar degeaba, nu răspunde nimeni, deschidem poarta și intrăm, mai strigăm ce strigăm, dar tot degeaba, oamenii erau la câmp cu treabă, nu ca noi fluieră vânt. Ne uităm în stânga, ne uităm în dreapta și hop, iar inspirația, de data asta la prietenul meu! Bă, uite asta care ține sârma de rufe, ce zici, e bună? M-am uitat la ea, m-am uitat la sârma care făcea o frumoasă buclă între casă și o bucătărie de vară și am dat din cap afirmativ. Da!

          Am luat-o și-am plecat spre livadă… fără să băgăm de seamă că luând prăjina vom isca un mare conflict soldat cu victime colaterale, căci odată jordia luată, sârma a coborât destul de mult, iar oamenii ajunși acasă au dat să intre cu căruța cu iarbă în curte. Tanti Gica, soția lui nea Radu, a deschis poarta, iar acesta se chinuia să țină calul în frâu care era cam nărăvaș. Armăsarul cum a văzut poarta deschisă s-a năpustit în curte. Un strigăt scurt s-a auzit, auuu, și hop, nea Radu zbură din căruță aruncat de sârma ce îi veni direct în gât, tocmai în mijlocul curții. Stătea nemișcat, clipind foarte repede din ochi, cu fața către cer. Tanti Gica, preocupată cu închiderea porților, nu pricepu mai nimic pe moment, dar  analizând după direcția căruții  care nu se mai oprea și poziția nefirească în care stătea nea Radu, își dădu seama că ceva este în neregulă.

           Au fost strigăte, urlete, de au venit vecinii, care mai de care cu idei, de, ca la țară, unu zicea: dă-i cu apă, altul dă-i cu oțet, altul adu-i lumânarea… până când unul mai înțelept a spus: Să chemăm salvarea! Poate scapă…

           Nimeni nu-și explica cum a putut să cadă bietul om din căruța cu iarbă și ce a determinat armăsarul să alerge de nebun prin curte oprindu-se direct în cocina porcilor cu roata din dreapta față peste gâtul unei  biate scroafe ce ar fi trebuit să fete peste o săptămână… (spun trebuia pentru că săraca de ea nu a mai apucat să-și vadă puișorii).

       Toate astea le-am aflat la întoarcerea noastră din livadă, acolo unde  am pătruns cu mare grijă. După ce am stat mai mult pitiți prin niște bălării pentru a verifica dacă zona este liberă, am trecut la  acțiune: prietenul meu a urcat în copac precum Tarzan, i-am înmânat jordia și a trecut la acțiune. El lovea nucile, iar eu le adunam, dar și supravegheam zona. Nu a durat mult și puterile prietenului meu au cedat, a trebuit să-l înlocuiesc, am preluat jordia, lovind cu devotament bietele nuci care cădeau precum grindina dintr-un nor.

      Totul până când o voce se făcu auzită. - Bă, dă-te jos! Eu, cum tocmai mă urcasem, am crezut că este bunul meu prieten și i-am răspun hotărât: - Ce-ai mă, ești nebun, abia m-am urcat! Vocea, care devenise mai hotărâtă: - Bă, gata, oprește-te și dă-te jos! Eu, fiind mai sus nu priveam către voce, răspunzându-i: - De ce, mă, vine cineva? Vocea devenise și mai stresantă zicând: - Nu trebuie să mai vină, că a sosit!

      Nu înțelegeam de ce-l apucase pe prietenul meu cheful să facă glume proaste într-un astfel de moment tensionat și i-am răspuns: - Dacă a sosit, să aștepte, nu mă dau jos decât dacă vine miliţia! (acei oameni care azi se cheamă polițiști) Vocea disperată răbufni precum un leu turbat: - Bă, cretinul dracului, uită-te către sol!

Brusc m-au trecut toți fiorii existenți, prietenul meu nu vorbea așa: cretin, dracu să te ia… Am încetat să mai lovesc nucul și cu o strângere de inimă am lăsat ochii să-mi coboare-n jos. Stupoare, la baza nucului bătrân erau două personae: prietenul meu, care ținea un sac cu nuci în brațe, stând nemișcat precum o statuie și milițianul satului care venise de la oraș cu rata, iar ca un bun supraveghetor al avutului obștesc a auzit zgomot în livadă şi a trecut la prinderea infractorilor, lucru foarte complicat.

      Speriat de insistența tovarășului milițian, am rezemat jordia pe niște crengi în copac și am coborât. Odată ce am atins solul,  două palme s-au năpustit peste fața mea, încețoșându-mi vederea, instantaneu am rupt-o la fugă, fără să văd pe unde alerg! Aș fi reușit să scap dacă în fața mea nu ar fi fost nucul cu pricina care din cauza impactului cu mine a lasat jordia, ce era sprijinită pe crenguțele lui, să cada exact în ce avea mai scump și drag milițianul nostru sub caschetă: ”capul”.

      Brusc, poetul din el a început să recite o baladă de dor și jale cu un text făcut spontan cu Dumnezei, Paști, Hristoși, grijania mătii și altele, în urma recitalului o liniște de mormânt s-a lăsat instantaneu peste toată livada, doar vântul se mai făcea auzit printre frunzele copacilor, iar în ochii mei ele păreau palmele unor spectatori ce aplaudă în surdină la finalul unui spectacol de teatru.

      Îmi era și frică să mai respir, nu aveam curaj să mă uit către milițianul care stătea așezat în fund și își masa capul. Am lăsat privirea să curgă încet către prietenul meu, acesta a ridicat ușor din umeri, adresându-se cu voce tremurată milițianului (mai bine nu ar fi făcut-o!): - Dacă vi s-a făcut cucui are tataia gheață-n frigider! Milițianul ridică privirea către el, în mintea mea încolți brusc ideea că o să-l trimită după gheață și odată ce pleca dus era și atunci am zis și eu: - Și mamaia are gheață-n frigider!

      Milițianul ne analiză furios și zise, căutând cu privirea către Florin: - Cum îl cheamă pe tactu-mare? Florin răspunse instantaneu, dintr-o suflare: - Ionică Panait, Turnu! Turnu era porecla.  - Aha, zise milițianul, om serios, respectat în sat, iar nepotul lui, un hoț!

      Cu aceeaşi față care încerca să ascundă durerea, mă interogă și pe mine: - Și tu la cine ai venit, mă? Cum îl cheamă pe tactu-mare? Ridic speriat din umeri și zic cu vocea tremurată: - Eu nu am! Milițianul se opri din masatul capului și mă întrebă iar: - Cum nu ai? Și mai speriat, cu o privire pleoștită și o voce plină de sughițuri am spus: - Tataia a murit pe front și, brusc, am început să plâng, nu știu de ce pentru că nu-l cunoscusem niciodată pe tataia, tot ce știam erau niște povești pe care mi le spunea mamaia despre el.

      Dintr-o data, ca printr-o magie, milițianul care stătea în fund se ridică și pronunță solemn: - Uite mă, tactu-mare este un erou, iar tu un mare… În mintea mea, o fracțiune de secundă, am crezut că am scăpat, mă gândeam că o să zică bou, iar rima ce  urma să o facă involuntar îi va aduce zâmbetul pe buze și de aici mai zicea una, mai zicea alta și ne împrieteneam… Nu a fost să fie, a zis cretin! A sunat ca dracu! – Uite, mă, tactu-mare este un erou, iar tu un mare cretin! Hoț, furi nuci din avutul obștesc! Ce-ar zice, mă, tactu-mare dacă te-ar vedea acum?

      Nu știam ce să zic și am ridicat din umeri. - Nu știi ce ar zice? Îți spun eu, mă, ce-ar zice: Ar zice că ești prost… că ești… foarte prost și tu și animalul ăsta! Că el s-a jertfit în luptă, iar voi furați nuci! Câte nuci ai acolo, băi banditule? strigă la Florin care speriat spuse ridicând din umeri: - Nu știu, că nu le-am numărat! Și-i întinde sacul care este luat elegant de milițian.  

      Ne-am uitat unul către celălalt și am răsuflat ușurați, în mintea noastră ziceam: gata, ne confiscă nucile, ne mai trage câte o palmă după ceafă și scăpăm, dar nu, tâmpitul răsturnă sacul și ne puse să numărăm nucile cu voce tare, o sută patruzeci și trei, da, atâtea erau! Ne uitam unul la altul și nu știam ce vrea! Plin de el zise: - Împărțit la doi, cât fac? Florin era mai bun ca mine la matematică și a răspuns mecanic: - Dacă facem una pe din două ar fi șaptezeci și unu și doi mieji! Buimăcit, milițianul a început inconștient să-și maseze cucuiul, privind când la nuci, când la Florin, se citea pe fața lui nedumerirea şi, fără să se stăpânească, întrebă:  - Cum adică și doi mieji? Florin începu să explice: - Păi dacă avem o sută patruzeci și trei și le facem pe din două se formează două grămezi a câte șaptezeci și una de nuci, iar una nu are grămadă! Radiind de fericire că a înțeles, milițianul zise: - Bine, mă, facem trei grămezi, eu iau grămada cu o nucă, iar voi restul!

      Brusc am devenit senili, ne uitam unul la altul și nu mai înțelegeam nimic, chiar nimic, ce naiba l-a apucat pe ăsta? El ia o nucă, iar noi restul! Și luându-mă gura pe dinainte zic: - Bine, cum vreți dumneavoastră! Şi dau să pun nucile înapoi în sac… - Nu, bă tăntălăule! Lasă nucile jos că facem concurs:  cine mănâncă grămada cel mai repede, scapă și pleacă acasă, cine nu, merge cu mine la sediul CAP-ului și dă declaraţie!

      Și uite așa, nenea polițistul ne-a însoțit la marginea livezii, la șosea, iar acolo a selectat doi bolovani cu care  a început să spargă nucile. El spărgea, iar noi mâncam, el spărgea și noi mâncam, la început a fost bine, dar pe la nuca treizeci deja aveam gura pungă, la cincizeci deja aveam febră la maxilar, iar la nuca șaptezeci am încercat să zâmbesc sperând în victorie, dar instantaneu am vomitat… da, am vomitat pe milițian, care a încremenit, era precum monumentul eroilor din centrul satului atunci când vine primăvara și popa pune enoriașii să-l dea cu var.   

      Citeam pe fața lui șoc, greață și mulți draci.  S-a ridicat încet, privind când costumul, când la mine, când la Florin care stătea precum un hârciog cu fălcile pline de mieji fără să mai mestece. Stăteam și ne rugam! Noi ne rugam să scăpăm, iar pe milițian nu am avut curaj nici până azi să-l întrebăm la ce se gândea, dar ştiu că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea și brusc din depărtare începu să se audă un sunet de salvare, iar din sens opus bocete, strigăte și multă lume venind buluc la șosea.

      Milițianul ca să nu se facă de râs pentru modul cum arăta, a dat haina repede jos, s-a şters cu batista pe ochi și cu voce amenințătoare a zis: - Stați aici! Dacă plecați vă bag la pușcărie că știu ai cui sunteți! și plecă spre grupul acela.

      Am respirat ușurați, mai mult eu, căci prietenul meu nu a reușit să vomite nucile. Curioși din fire și atrași de sunetul salvării  ne-am apropiat și noi să vedem ce este cu vacarmul ăla. De la distanță vedeam doi oameni care trăgeau un căruț de butelie și niște femei, ce scoteau niște sunete de jale, iar în urma lor atârnau din căruț două picioare târșâite pe jos, făcând să se  ridice un nor uriaș de praf. La câțiva metri în spatele picioarelor  târșâite  în norul de praf se vedea o făptură ciudată îmbrăcată-n negru, la început am crezut că-i moartea care se ținea după ăia care jeleau, ne-am speriat groaznic și ne-am ascuns printre niște scaieți. Căruțul de butelie se opri, norul de praf se ridică, iar cea care credeam noi că este doamna cu coasa, zise tușind: - Unde te duci tu, Radule, mamă? Cum ai căzut tu din căruță, puiule? Și buluc, claie peste grămadă, se urcară cu toții în salvarea care plecă de urgență la oraș să scape omu’ de necaz!

      Noi am mai zăbovit puțin în scaieți după plecarea salvării, nu de alta, dar ne plăcea să-l privim pe milițianul nostru care se depărta către sat trăgând după el un căruț de butelie.

      (Nea Radu a fost externat după o săptămână. Calul nărăvaș a fost vândut, iar din banii câștigați și-a cumpărat un măgar și o scroafă cu purcei. Și pentru ca amintirea să nu fie uitată,  eu și prietenul meu în fiecare an cu ocazia zilelor de naştere ne facem cadou unul altuia nuci - eu lui șaizeci, iar el mie șaptezeci, dar de fiecare dată mâncăm doar una: eu jumate, el jumate!)

Ești aici: SCRISORI-BLOG LIVADA CU NUCI